Există locuri în București care nu prezintă decât urme vagi de urbanitate. Ca să fiu corect, poate ar trebui să spun că se apropie mai mult de o imagine rurală decât de ce ar trebui să însemne viața în oraș. Deci, iată-ne în minunatul cartier Aviației (atenție: a nu se confunda cu Aviatorilor). Viața la țară și elementele ei bucureștene.
Să le luăm pe rând, cu precizarea că putem la fel de bine să fim în Titan, Berceni sau Drumul Taberei, cultura și imaginea urbană e cam la același nivel. Primul element este planul orizontal pe care sunt așezate toate, solul, suprafața pe care călcăm, ne deplasăm. Suprafața la care avem acces liber este reprezentată de trotuare și carosabil. De multe ori nu există elemente de delimitare. Pentru că au dispărut, pentru că nu au existat niciodată sau pentru că sunt acoperite. În București există un material care tinde să acopere această suprafață. Este vorba de pământ, glia românească care ne trage înapoi către rural.
În București pământul este ca mareea. Există un ritm nedescris al apariției și dispariției lui. Pământul are mai multe forme de exprimare, în funcție de anotimp, starea noastră sufletească sau condiții meteorologice: poate fi tare și în bucăți mari, poate fi o mocirlă generală, deci disipat pe o suprafață mai mare sau poate fi un strat de nori perfect egal pe toate străzile. Vara se întălnește și ca praf, mult praf. Ca să intrăm în contact direct cu el avem nevoie de ajutor. Unii dintre noi, e drept că încă prea puțini, nu am avut contact direct cu ruralul și avem nevoie de intermediari, de cei care pot aduce, pot muta sau pot dialoga cu acest pământ.
Cum se întinde în mod profesionist această pastă, astfel încât să avem efectul de ruralitate din imagine? Voi arunca doar câteva ipoteze: mai mulți iubitori ai naturii și-au parcat mașina pe „spații verzi”, iar la plecare au întins noroiul; există în zonă un șantier, o săpătură deschisă, iar oraganizarea de șantier ne dă prilejul de a intra în contact cu solul chiar și în afara acelei suprafețe bine organizate; primăria locală nu mai face curat decât în zilele de sărbătoare.
Al doilea element al urbanității noastre este gardul. Gardul trebuie să fie obligatoriu din plasă, să înconjoare un spațiu verde de orice dimensiune, să nu poată fi sărit decât cu riscul distrugerii. Rostul acestuia nu trebuie pus în discuție, el protejează. Și o face excelent, spațiul verde este perfect. Acum este perfect pentru că era ceva zăpadă și știm că zăpada are aceeași calitate ca noroiul bucureștean, acoperă totul dacă e în destulă cantitate. Cultura noastră ne spune că e mai bine alb decât negru/maro.
Un al treilea element este decorarea clădirilor. Exact ca în spațiul rural autentic românesc, clădirile nu respectă nicio regulă, fiecare sătean/orășean având în el acel talent de meșter zugrav. Iată de ce fiecare bloc are o distinctă imagine atractivă, asta în ciuda unui inițial proiect arhitectural. Pentru că există totuși o primărie care veghează, s-a decis că unitatea țipătoare a reabilitări termice este un pas înainte. Probabil există studii care au arătat că aerul puternic de țară ne-a făcut să avem probleme oftalmologice. Altfel nu se explică de ce e nevoie de culori puternice, culori tari, de care să se sperie și animalele sălbatice care ar putea ataca ograda (în acest caz mi-e teamă că gardul acesta nu va fi prea protector).
Toate aceste elemente pe care le-am prezentat sunt rezultatul unei intervenții a administrației locale. Primăria a asfaltat, a pus borduri, a pus gardul și a reabilitat termic. Totul s-a petrecut în secolul 21, în orașul București, sectorul 1. Totul făcut de un primar reales. În același fel se prezintă spațiile din toate cartierele, prin celelalte sectoare cu primari realeși. Cică nu ar fi bani, dar ce se face cu cei existenți probabil că justifică realegerea asta.
