În timp cred că vom înțelege că urbanismul este o negociere constantă. Elementul politic, reprezentat de administrația locală sau generală, este parte din această negociere. Că vrem sau nu, consilieri și primarii pe care îi alegem sunt o parte importantă din procesul de implementare a oricărui plan de urbanism. Nu se poate face urbanism de calitate fără acestă negociere normală într-o țară cu sistem democratic.
Anii 90 au reprezentat o șansă extraordinară pentru revenirea la urbanism normal. Dar șansa a fost pierdută în special din cauze politice. Elemente definitorii pentru procesul urbanistic serios și decent au lipsit complet, neexistând nici dorința de a se îndrepta acesta. Pe de altă parte este absolut clar că nici arhitecții sau urbaniștii nu erau pregătiți.
Ce ar fi însemnat pentru București (mutilat de Ceaușescu și compania) să fie regândite toate construcțiile neterminate ale Epocii de aur? Sute de blocuri, zone întregi aflate la stadiul de organizare de șantier și chiar Casa Poporului nu cred că trebuiau terminate. Era nevoie de o strategie, de o planificare complet regândită. Dar în noua societate în care proprietatea nu era garantată, totul trebuia terminat. Ne-a luat ani buni, fonduri imense cheltuite și prelungirea unor probleme fundamentale de existență ale Bucureștiului.
Filmul „Arhitectura și puterea” (1994 – regia Nicolae Mărgineanu, scenariu după volumul cu același titlu de Augustin Ioan) merită revăzut pentru a înțelege la ce mă refer prin șansa pierdută.
