Ultimul lucru pe care l-am făcut a fost să mă apuc să îmi amenajez propriul spațiu, locul primit pentru a-mi desfășura extraordinara activitate. Trecusem cu bine de toate cursurile, treiningurile, discleimărele și avizele tuturor departamentelor. Trecusem cu bine înseamnă că nu am urlat și mușcat pe nimeni. Eram calmul întruchipat. Eram cum eram. Abia atunci am fost binecuvântat cu spațiu. Spațiul meu nu era un birou. Aici nu aveam birou, dar aveam o fereastră. Aia era singura chestie sigură și imobilă.
Mai întâi am pus un ghiveci. După o lună nu mi-a mai plăcut. Am pus niște obiecte personale care aproape îmi luau toată lumina. Nici așa nu a fost bine. După trei luni am pus o machetă. Nu, nu e bine nici așa. Peste 8 luni am fost minimalist… Nu am pus nimic. Nu mi-a plăcut. După un an am tras doar de jaluzea. Nu, nici așa. Mi-a luat altă jumătate de an să caut diferite poziții ale jaluzelei. Niciuna nu a fost bună. După doi ani mi-am cumpărat o plantă nouă. A murit după un concediu, dar oricum nu îmi plăcea.
Au trecut cinci ani de la momentul în care am primit spațiul și am decis că trebuie să-l fac personal. Spațiu personal. Cinci ani mi-a luat să văd de afară… de afară nu era nimic personal… de afară era o fereastră repetată la nesfârșit… de afară nici nu mă mai vedeam înăuntru.
Fotografia este a Laurei. Textele din această categorie pot avea legătură cu fotografia, dar nu e obligatoriu. Orice asemănare cu persoane, situaţii sau clădiri din realitate, este pur întâmplătoare.
