Stătea din nou pe marginea lacului şi aştepta. Ştia că iarna unele lacuri din Bucureşti sunt secate şi poţi descoperi ce se ascunde acolo. Iar ce se ascunde acolo nu putea fi decât foarte interesant. Aşa îi spuseseră de mai multe ori. Şi i-a crezut.
Doar că acum nu apărea nimic. Nici măcar un obiect, iar obiectele nu erau aşa atractive. Aşa credea, iar acum spera să vadă ceva. Orice. Nu ştia de când se scotea apa din lacurile astea. Ea îşi aducea aminte că văzuse asta acum trei ani. Dar nu era chiar sigură pe amintirile ei. Clar este că a fost şi în Herăstrău şi în Cişmigiu. Acolo i-a plăcut mai mult şi acolo a crezut că vede ceva în băltoaca aia care mai rămăsese. Era locul ideal pentru ca ceva să apară. Se speriase foarte puţin când a văzut că apa era un pic mai mare decât anticipase. Doar un pic. Atunci au luat-o şi nu a mai apucat să vadă dacă nu cumva ceva încerca să ajungă la ea. Probabil că nu era nimic. Dar dacă tocmai atunci apărea?
Acum aştepta de zece minute şi încă nu descoperise nimic. Se uita pe toată lungimea lacului, pe partea îngheţată şi prin locurile prin care mai era apă. Din gheaţă nu avea cum să apară nimic, era imposibil. Cine să spargă toată gheţa aia? Dar de dincolo, din râul ăla mic, de acolo parcă era ceva care se mişca înspre ea. Ceva era sigur! Nu avea cum să fie doar imaginaţia ei. Acum parcă s-a ridicat un pic, parcă iese…
Atunci i-a auzit vocea: Haide acum acasă! Ştii că nu mai ai voie la apă! Hai că începe şi Sofia…
Fotografia este a Laurei. Textele din această categorie pot avea legătură cu fotografia, dar nu e obligatoriu. Orice asemănare cu persoane, situaţii sau clădiri din realitate, este pur întâmplătoare.
