În fiecare zi se oprea de două ori să se uite la ziduri. Prima dată dimineața, înainte de serviciu, și apoi, normal, după serviciu. Nu erau orice ziduri, le alesese special. Sau așa credea el că le-a ales. Aparent nu era nimic special la ele. Cărămizi, fără tencuială, câteva ferestre, un pic de tablă de la acoperiș și gardul din față, gardul de peste care se uita.
În unele zile număra cărămizile, nu pe toate, doar așa, cât să-și dea seama dacă sunt multe. Câteodată păreau foarte multe, în alte zile termina rapid numărătoare. alteori căuta doar anumite cărămizi, le sorta după culoare sau dup dimensiune. Sau le căuta pe alea sparte, alea sparte un pic sau doar mișcate de timp.
Ferestrele nu prea îl interesau. Chiar nu voia să știe cine, ce și de ce era în spatele zidurilor. El era interesat doar de acestea. Câteodată vorbea cu ele, doar așa, ca să nu afle nimic. Îi plăcea să își vadă cuvintele lovindu-se de ele. Vorbea încet, să nu fie auzit de alții, dar destul de tare cât să aibă un efect asupra zidurilor.
Zidurile astea nu erau singura bucuruie din viața lui. Nu, deloc. Erau doar un partener. Zidurile astea erau doar alte elemente care îi bucurau începutul și sfârșitul zilelor. În weekend avea alte dialoguri, prin alte părți ale Bucureștiului. Întotdeauna după un gard, niciodată mai aproape.
Fotografia este a Laurei. Textele din această categorie pot avea legătură cu fotografia, dar nu e obligatoriu. Orice asemănare cu persoane, situaţii sau clădiri din realitate, este pur întâmplătoare.
