Sunt intotdeauna uimit cand vad reactiile celor care afla de o demolare in Bucuresti. In viziunea multora o demolare este o crima, iadul pe pamant si nu prevesteste decat sfarsitul acestui oras. Aceasta este viziunea celor care se declara iubitori ai orasului, mai exact iubitori ai unui anumit oras care nu exista decat in fotografii vechi. Restul celor care afla de o demolare sunt convinsi ca este lucrul cel mai bun pentru o anumita zona, se curata, se „face frumos” si nou. In ambele tipuri de reactie nu conteaza absolut deloc raspunsul la intrebarile normale unde? de ce? cum?
Suntem influentati de prejudecati, pe de o parte e groaznic( se pierde orasul), pe de alta scapam de darapanaturi, de „sobolanie”( cuvant ce apare din ce in ce mai des in comentariile legate de zone lasate in paragina). Ca in orice caz cand emitem o parere, e destul de normal sa ne informam, sa aflam cat mai multe despre demolarea respectiva. E normal sa consultam mai multe pareri, poate a unora care cunosc mai bine domeniul si apoi sa ne formam o opinie.
Intotdeauna s-a demolat in oras
Ideal ar fi sa cunoastem si un pic de istorie a orasului. E totusi interesant de vazut cum demolarile nu sunt ceva nou, inventat dupa revolutie. Perioada comunista ne arata ca pot fi chiar moda si solutie pentru schimbarea mentalitatilor. Dar putem sa ne uitam si mai incolo, in interbelic sau in perioada „Micului Paris”. Daca nu ar fi existat demolarea credeti ca mai aveam Palatul CEC sau Muzeul de Istorie (fost Palat al Postelor)?
Cand se construia Palatul Telefoanelor sau imobilele moderniste de pe bulevardul Magheru scandalul era mare. Si atunci se prevestea sfarsitul acestui oras, blocurile turn fiind clar un semn apocaliptic. Asanarea Colentinei a fost un alt subiect de scandal pentru ca alti iubitori ai orasului se opuneau. Unul dintre motive era ca Mihai Viteazu se scaldase in acele ape si deci devenisera sfinte si de neatins. Nicolae Iorga deplangea disparitia orasului traditional, de secol 19, dar astazi admiram cladirile construite in perioada interbelica.
Orice oras evolueaza, se schimba si se transforma in decursul timpului. Ori aceste transformari se realizeaza in multe cazuri si prin demolari. Conteaza insa ce se construieste in locul cladirii demolate. Aici probabil ca inca mai suferim. Cand demolezi ca sa construiesti Casa Poporului este clar ca nu e cazul sa vorbim de evolutie, dar nu a fost regularizarea Dambovitei in perioada lui Carol I un mare pas inainte? In ambele cazuri s-au facut demolari, dar diferentele in ce priveste impactul asupra orasului sunt enorme.
Punand in comparatie demolarea pentru crearea de noi bulevarde cred ca este evidenta diferenta de utilitate intre axa est-vest sau nord-sud a orasului si ultimele demolari din zona Buzesti-Berzei. Lasand la o parte diferentele majore intre tipul de dezvoltare a unui oras in perioada secolului 19 si 20 si cea actuala, ne putem gandi ca tot despre demolari este vorba. Aparitia asa denumitelor blocuri turn nu este o noutate. In acelasi fel se construia si in mult adulatul interbelic, adesea cu un regim de inaltime ridicat, tocmai pentru a se creste profitul si utilizarea unei parcele private.
Vechi nu inseamna obligatoriu bun
Orice cladire veche merita pastrata? In nici un caz. E vorba de a face studii si proiecte care sa justifice demolarea sau reconversia unui imobil. Vom ajunge probabil in momentul in care nu ne vom mai inflama in momentul in care o cladire din centrul istoric va fi demolata. Unele dintre ele nu merita a fi pastrate, dar asta trebuie aratat printr-un studiu de specialitate, iar elementul care va inlocui cladirea demolata trebuie sa reprezinte o evolutie. E cazul sa construim conform cu perioada in care traim, lucru pe care l-a facut fiecare generatie inaintea noastra.
Daca se construieste astazi o cladire in stil neo-romanesc, oricat de bine ar fi realizata, tot kitsch ar fi. Arhitectura trebuie sa fie contemporana, asa cum a fost aproape intotdeauna. Cum putem crede ca solutiile de impartire a unei locuinte de secol 19, generate de stilul de viata al acelei perioade, pot sa fie si astazi valabile? Daca obiceiurile se schimba si arhitectura se modifica. Spatiul in care locuim, traim, ne plimbam trebuie sa fie adaptat la stilul de viata actual, insa asta nu inseamna ca trebuie sa demolam totul.
De la zero
Bucurestii au avut in decursul istoriei mai multe momente de reinceput, momente datorate in majoritatea cazurilor elementelor naturale. Orice incendiu, cutremur sau inundatie a dat posibilitatea reconstructiei orasului. Astefel de momente au fost atat de dese incat nu e de mirare ca nu avem constructii prea vechi. De fiecare data insa orasul a continuat sa existe, sa se dezvolte si mai mult, iar asta arata ca exista o forta ce nu va putea fi oprita prin nici o distrugere de mari proportii.
Am astfel increderea ca in timp vom trece peste frustrarile generate de demolarile din perioada comunista si poate chiar peste tipul de dezvoltare de dupa revolutie. Frustarile acestea ne fac sa credem ca de fiecare data e nevoie sa o luam de la zero, tabula rasa pentru orice. Singura solutie pe care o vede majoritatea este demolarea totala a unor zone si reconstruire. E o solutie si probabil ca domnul Corbusier mai are inca destui adepti, dar nu este singura solutie.
Profesionalismul lipseste si asta ne arata de ce dezvoltarea orasului este haotica. Aceeasi lipsa de strategie, fara a incerca sa regasim reperele orasului, ne va face sa continuam inca o buna bucata de timp in acelasi fel. Cand decidem sa demolam trebuie sa avem clar stabilit ce vom pune in loc. Aceste decizii se iau in urma unor analize si studii care se aplica pentru orice investitor, fie el privat sau public. Strategia implica si o continuitate a ideilor de dezvoltare.
Spatiul
O demolare presupune deci o concluzie a unui studiu atent si profesionist. In oricare caz ar trebui analizate si influenta obiectului demolat asupra spatiului urban. Cum se relationeaza la acesta si ce contributie are la generarea unei anumite calitati necesare orasului. E timpul sa depasim gandirea ce se relationeaza doar la un singur obiect, rupt din contextul urban. E cazul sa vedem daca functiunea cladirii este intr-o relatie corecta cu spatiul la care contribuie si daca prin demolare se poate imbunatati sau nu aceasta relatie.
Cum sa cred ca o biserica mutata (deci nu demolata) in anii comunismului, translatata in spatele unor blocuri, mai poate functiona corect, atat din punct de vedere al spatiului propriu cat si din perspectiva participarii la cel urban. Ea mai exista doar ca obiect sau suma a unor materiale de constructie caci spatiul initial este complet diferit. Demolarea poate fi astfel realizata doar printr-o mutare a obiectului, practic spatiul urban fiind cel demolat. Trebuie astfel sa ne punem intrebarea daca este vorba de o salvare sau, ca in cazul pastrarii doar a fatadelor, de o solutie de compromis ce nu are nici o sustenabilitate.
O cladire nu este reprezentata de un zid ci de spatiul pe care il defineste, atat interior cat si exterior. Materialele din care este alcatuita cladirea nu reprezinta arhitectura sa. Trebuie inteles faptul ca scopul existentei unei cladiri este acela de a genera un spatiu folosit de oameni. Locuitorul orasului este cel care foloseste aceste spatii, o camera, o strada, o piata etc. Folosim spatiul si nu carcasa deci ar trebui sa ne preocupam mai mult de modul in care vrem sa utilizam acest ceva.
Demolarea presupune imbunatatire
Actiunea de a demola are in principiu scopul de a pregati un spatiu pentru o imbunatatire. Practica ne spune ca nu se reuseste intotdeauna, dar vinovat este faptuitorul. Proiectantul este cel care remodeleaza spatiul si profesionalismul sau ne poate fi garantat doar de modul in care vom utiliza viitorul spatiu. Cum utilizam orasul si imbunatatirea acestui proces ar trebui sa fie scopul pentru care se poate produce o eventuala demolare.
Abuzurile din realitatea bucuresteana nu au nici o legatura cu arhitectura si urbanismul. La fel nu este cazul sa uram materialele folosite pentru cladirile noi. Sticla, metalul si betonul (cele mai des pomenite) nu sunt vinovate pentru inabilitatile arhitectilor si urbanistilor. Pana la urma tot Corbusier ne zice cam ce ar trebui sa fie: joc savant, corect si magnific, volume, lumina si umbra. Un spatiu.
Perfect!
Acest articol ilustreaza perfect ceea ce incerc sa „propovaduiesc” printre prieteni si cunostinte. Multa lume sta inca ancorata in neoclasic din pacate.
Aici intervine un pic si lipsa de cultura. In general arhitectura modernista este asciata cu „blocurile comuniste” ignorand defapt principala deosebire: functionalitatea si dialogul cu spatiul urban.
Probabil ca din cauza asta sunt tolerate tot mai mult interventiile in fatada (balcoane inchise, tamplarie schimbata fara nicio noima, izolari termine cu PVC)
Inca o data felicitari!
mersi…poate ca tine si de cultura, de modul de a intelege esenta unui spatiu sau a unei cladiri…cred ca este si un automatism in aprecierea unor cladiri din stilurile neo, caci pana la urma sunt cele mai popularizate…aprecierea asta este influentata si de sentimentul ca intotdeauna trecutul a fost mai „luminos”…o falsa nostalgie
Cred ca este o falsa problema „modernism sau neoclasic ?” (cand spun modernism ma gandesc la sensul de contemporan al termenului si nu la Miscarea Modernain particular). Iar articolul atinge sensibil acest aspect prin accentuarea necesitatii unei analize profesioniste a fiecarui caz in parte. Contextul este cel care ne ofera argumentele pentru a face intr-un fel sau altul iar optinea apartine arhitectului, care uneori nu poate face abstractie de „optiunile clientului”. Cred ca lucrurile difera mult si in functie de amplasament. Una este un oras de 10.000 de locuitori si alta este Bucurestiul sau Clujul sau Timisoara. Tot context este si asta. In discutie lipseste si un alt parametru, extrem de important in alte parti si care la noi abia incepe sa fie mentionat in lista de argumnente contextuale: anume economia de energie. Este o zona unde se intalnesc intr-o maniera suprinzatoare solutii foarte noi cu unele „traditionale”.
Foarte bine scris! Iti dau dreptate in mare masura, insa tin si sa te contrazic in unele privinte. Stilul neo-romanesc consider ca s-ar preta inca foarte bine imobilelor particulare de locuit din mediul rural sau chiar si pentru unele institutii publice. Personal mi-am conceput schitele unei case in satul parintilor mei, care impleteste elemente din stilul neo-romanesc (cult) cu altele copiate/inspirate dupa casele (foarte) batranesti care au mai supravietuit in acea zona. Nu consider ca o asemenea casa ar fi una artificial creata, atata vreme cat eu vibrez cu viata de acolo, ci nu cu urbanul rece si impersonal, atata vreme cat reprezinta un soi de rafinare a caselor mai instarite de acum 60-70-80 de ani.
Sunt 3 forte care modeleaza arhitectura: finantele, puterea (statul) si aspiratiile oamenilor. In momentul de fata finantele dicteaza unor arhitecti servili/incapabili doar executia unor cutii de locuit sau de facut afaceri; statul nu dicteaza prin comenzile sale nici-o directie oficiala sau vreo preferinta rafinata, iar aspiratiile oamenilor din Romania moderna se rezuma la opulenta cu materiale ieftine, maimutarirea unor forme arhitecturale vazute prin reviste straine, termopane si suprafata cat mai mare.
Este normal sa construim in spiritul epocii noastre, adaptat la istoria si specificul acestor locuri (asa cum art deco-ul romanesc din anii 20-40 nu a fost in niciun caz o copie a aceluia din occident, ci o interpretare locala), sa ne pastram, atat cat se poate, elementele noastre din arhitecturala taraneasca sau neo-romaneasca sau sa impletim un stil nou dintre cel actual si multa inspiratie interbelica (asa cum stilurile din secolele 18-19 au reinterpretat teme antice).
Mi-as dori ca acum cand avem sansa unor cunostinte tehnice de neimaginat pana acum 50 de ani, sa nu mai repetam greseli absurde sau copilaresti din evolutia unui oras sau a arhitecturii, sa nu mai avem fatade pompoase si peretii ce dau in spate tratati in forma lisa, calcane lasate de izbeliste sau cladiri copiate unele dupa altele. Chiar mi-as dori sa vad un basorelief sau un mozaic pe o cladire moderna care sa trateze stilizat sau nu teme privitoare la comert (daca este o banca sau minister al economiei), justitie sau invatamant. Se poate sa para o idee tampita ceea ce zic, insa un perete de sticla contorsionat in fel si chip, oricat de greu tehnic ar fi de realizat sau de inovator, ma lasa rece! De prea multa vreme arta din arhitectura a fost inlocuita cu precizia calculelor calculatoarelor sau a creioanelor contabililor!
Asa cum decopertam situri arheologice si le acoperim cu o cladire sau cu un drum de sticla incat curiosii sa poata vedea cum se traia pe vremuri, tot asa cred ca ar fi util si sa reconstruim o serie de cladiri disparute din cauze naturale sau spulberate de mana omului. In fond un Hotel Novotel este nesimnificativ la scala istoriei in fata fostului Teatru National, unde s-au modelat si creat curente culturale.
Desi nu sunt claustrofob, cladirile foarte inalte imi creeaza o stare de coplesire, parca ma strivesc, iar intre un turn de 100 de etaje care arata ca un cilindru si o cladire joasa, insa unde te poti simti neapasat de tot acel beton, unde poti respira, aleg invariabil pe cea din urma.
uite ca nu inteleg de ce nu se poate face arhitectura moderna la „tara”…mediul rural trebuie sa ramana incremenit in istorie?…daca neo-romanescul era oarecum si o interpretare a arhitecturii traditionale atunci te intreb de ce nu mergem direct la sursa, de ce nu reinterpretam contemporan direct arhitectura traditionala?…nu avem arhitectura moderna de calitate si din cauza faptului ca nu se investesc atat de multi bani…nu trebuie sa traim cu iluzia ca se investesc extrem de multi bani…calitatea in arhitectura tine si de resursele pe care le investesti…nu cred in reconstruirea unor cladiri pentru ca ar reprezenta un fals…cred ca tehnica va evolua destul pentru a reusi sa redea si in 3 dimensiuni astfel de spatii disparute…ca tot ai dat exemplul cu Teatrul National pot spune ca nu cladirea (ziduri, materiale si tot ce o forma ca obiect) este cea care a dezvoltat cultura…a fost poate poate un spatiu bine gandit pentru perioada respectiva care a fost utilizat corect si ideal…doar refacerea nu ar insemna o diferenta in actualul spatiu cultural
Deci cei care se opun demolărilor sunt încremeniți în trecut. Iar cei care nu se opun și încep cu argumentul că ‘întotdeauna s’a demolat’ nu sunt ? ‘Daca nu ar fi existat demolarea credeti ca mai aveam Palatul CEC sau Muzeul de Istorie (fost Palat al Postelor)?’ În cazul Muzeului de Istorie evident că da, fiindcă acolo a fost maidan. Dar nu asta e problema. Observ că nici nu v’ați căznit să puneți în balanță meritele Palatului CEC față de cele ale mânăstirii Sf. Ioan cel Mare, cu biserica sa brâncovenească originară. Nu suntem toți obligați să’l preferăm pe primul celei de’a doua. Nu mai zic că arhitectură modernă se poate face oriunde în oraș, dar arhitectura clasică a centrului odată dispărută dispărută rămâne pe vecie. Nu toată lumea are preocupări arhitectonice și urbanistice față de oraș, pe unii ne interesează istoria ( pe cei mai mulți aș zice, că altfel New York și Tokyo ar fi mari centre turistice, nu Florența, Roma și Veneția ).
cred ca m-ati inteles un pic gresit…am vorbit in raspunsul la comentariul lui Marivs despre zona rurala care trebuie sa evolueze si ea, pastrand in mod evident specificul propriu…cele doua exemple pe care le-am dat (CEC si Muzeul de istorie) sunt clare din punctul meu de vedere cand discutam de evolutia spatiului…in ambele cazuri au fost implicate demolari care au fost urmate de edificarea unor noi constructii dupa o perioada de timp…daca aveti posibilitatea v-as ruga sa vedeti ce suprafata ocupa muzeul actual si cate proprietati au fost afectate de aceasta constructie…cum am spus de cateva ori in articol, orice demolare trebuie sa aiba un studiu profesionist care sa argumenteze eventuala actiune si nici nu era cazul sa aduc in discutie comparatia intre CEC si biserica Sf Ioan…exemplul era dat pentru a se intelege ca „inlocuitoarea” poate deveni un simbol al orasului, un simbol de admirat…nu pot sa-mi dau cu parerea despre valorificarea turistica a oraselor amintite mai ales pentru ca nu am date statistice privind numarul de turisti, dar sunt convins ca puteti gasi ceva de vizitat si la New York sau Tokyo, chiar ceva istoric :)…pe de alta parte v-as pune o intrebare: ce credeti ca admiram in Piata San Marco (un exemplu din orasele enumerate de dvs)?…si acolo este rezultatul unor demolari si evolutia unui spatiu chiar daca definit acum ceva timp
Dupa mine argumente de genul „pe unii ne intereseaza istoria” sunt desigur importante pentru ca orasele nu sunt muzee de aerhitectura ci sunt locuite de oameni care au si aceasta perceptie asupra edificabilului. Cred insa ca istoria nu se identifica neaparat cu orice este vechi. Daca am trai cu WC-ul in fundul curtii ca acum 200 de ani (imi cer scuze pentru brutalitatea comparatiei) probabil ca nu am observa ca in ultimii 50 de ani modul nostru de vata s-a schimbat fundamental, intr-o accelerare a schimbarilor de-a dreptul spectaculoasa. Nu putem sa ne inchipuim ca un oras dimensionat din toate punctele de vedere pe masura epocii cu wc-ul in curte poate sa ramana intact in aceste conditii. Trebuie sa facem optiuni – ce este important, fundamental pentru radacinile noastre istorice si ce nu – si sa facem sacrificii pentru a nu sta pe loc. Este un proces similar celui al dezvoltarii limbii. Daca am vorbi limba d acum 200 de ani am fi de-a dreptul caraghiosi si cu toate ca au aparut in limba moderna tot felul de urme ale modernizarii si adecvarii la timpul de azi, nimic din fiinta profunda a limbii nu s-a alterat. Exemplul cu Piasta San Marco mi se pare perfecttot asa cum ar putea fi cel cu Catedrala San Pietro din Roma. Daca cel care i-a ordonat lui Bernini sa faca acea colonada din fata catedralei, nu ar fi avut un bun simt al evaluarii optiunilor si sacrificiilor necesare, nu am fi avut astazi ansamblul asa cum este el si am fi avut in schimb o multime de case (poate decretate intre tinp monumente istorice), dragi poate unora, si o catedrala inghesuita intre ele.
In pregatirea unui restaurator de arta, cunostintele de istoria artei sint fundamentale. Luati exemplul unui restaurator care descopera ca sub un strat de pictura neoclasica se afla o superba pictura renascentista. Acel restaurator va fi in situatia de a alege- si va alege in cunostinta de cauza. Arhitectii nu par sa fi ajuns la acest nivel de claritate in conceptie. Cu un Lipscani nou si infloritor in urma lucrarilor de infrastructura care l-au facut frecventabil, se mai indoieste cineva ca unitatea stilistica a Lipscaniului si scara lui umana sint elementul de atractie? Dati-mi voie sa va atrag atentia ca limba de lemn si vesnicul bla-bla in care se complace tagma arhitectilor ascunde incapacitatea lor de a judeca si de a alege valoarea- de aici si rezultatele dezastruoase atunci cind arunci o privire peste oras. Aceasta limba de lemn (nu cea din comentariile de aici, ci aceea din sustinerea proiectelor urbane) arata, de fapt, o lipsa de conceptie mai larga: arhitectii chiar nu vad ca nu pot sa fie si urbanisti, si sociologi s.a.m.d. Ce sens are sa aruncam truisme despre cum ceea ce este a inlocuit ceea ce a fost?! Problema e cu totul alta: daca tu, arhitect, nu stii sa alegi, sa sustii, sa aperi ce ai hotarit ca este de valoare si merita efort de sustinere, atunci orasul asupra caruia o amarita de diploma iti da putere va avea de suferit. Pentru numele lui Dumnezeu: functionalitatea moderna poate sa prospere intr-un cartier de arhitectura moderna/ functionala/ eficienta, iar odata cu largirea infrastructurii in transporturi, ceea ce consideram acum periferie poate fi integrat cu succes. Zonele vechi pot sa ramina ceea ce sint, fara sa decada economic si fara sa fie parasite, daca se gindesc cu grija mici interventii, reconversii, repartitionari. Cu progresul actual in tehnica, lupta este INEGALA : regimul de inaltime poate sa sufere, cu bunavointa unui arhitect incult, niste disproportii URIASE. Unde mai este, atunci, simtul masurii? Cit din vocatia artistica a arhitectului mai poate fi asumat, daca putem sa aruncam intr-un proiect orice ne permite tehnica?
pozitia articolului mi se pare si corecta si de bun simt. In legatura cu demolarile articolul puncteaza, dupa parerea mea, foarte bine situatia usor ridicola in care ne gasim, poate si dupa perioada comunista cand s-au facut demolari masive de foarte multe ori ratiunile fiind cu totul altele decat cele ale unei logici urbanistice. E vorba de un fel de complex ce a devenit parte a mentalitatii comune. Dar nu este vorba numai de demolari ci si de modul cum privim monumentele istorice si interventia pe aceste monumente. Mai avem putin si transfromam orase ca Bucurestiul intr-un fel de cimitir al asa-zeselor monumente. Trec zilnic pe langa o casa P+1 aflata pe coltul de vis-a-vis de Spitalul Coltea, pe aceeasi parte cu spitalul, pe care este amplasata o placuta „monument istoric”. Casa nu are nimic valoros ca arhitectura: niste decoratii comune, fara nimic special, chiar de o calitate indoielnica, cum poti gasi prin mahalalele tuturor oraselor tarii, probabil datand din sec,XIX. Simplul fapt ca este din secolul XIX (daca asa este, nu stiu) o face atat de neinlocuit incat sa sacrificam un loc foarte pretios al orasului pentru eternitate sau pana vor veni unii mai intelepti si o vor demola pentru a valorifica urbanistic si economic mai buine locul? Ce facem ? Punem pamant de flori in loc sa lasam orasul sa se dezvolte ? Undeva in apropiere a fost candva Turnul Coltei. Daca nu ar fi fost demolat nu am fi avut acum o axa nord-sud a orasului si o Piata Universitatii. Cred ca lipsa unei viziuni clare privind monumentele istorice este o mare problema pentru ca nu poti trata la fel o cladire valoroasa prin simplul fapt ca este „veche” amplasata undeva in afara orasului cu o alta similara care este amplasata nefericit fata de nevoile de dezvoltare ale orasului.
m-am ferit in articol de a discuta exact despre monumente si asta in primul rand pentru ca nu cred ca trebuie sa vorbim doar despre ele…de exemplu as zice ca ar trebui sa discutam in primul rand despre cartiere, despre blocurile care le formeaza si daca prin anumite demolari nu s-ar putea creste calitatea vietii in aceste zone…ati pomenit de faptul ca arhitectul ar trebui sa decida, bineinteles in urma unui studiu, dar cu asta nu pot fi de acord…din pacate prea multe dezvoltari s-au dovedit gresite in urma unor decizii de a merge doar pe mana arhitectului…mai multi specialisti, si nu numai, inseamna o decizie mult mai justificata din toate punctele de vedere…trebuie sa ne modernizam si din acest punct de vedere si sa nu mai credem arhitectul ca unul care le poate stii pe toate, sa trecem de renastere :)…Turnul Coltei poate ar fi putut fi salvat prin aplicarea unor studii care insa nu se faceau la aceea vreme, un exemplu clar al modului in care se poate lua in discutie oportunitatea sau modul in care se poate rezolva o situatie de evolutie…v-am raspuns si pe mail in ce priveste propunerea dvs
Turnul Coltei ar fi putut fi salvat daca Şuţu ar fi avut mai putine pile prin primarie. Pana la urma am fi demolat un palat oarecum interesant si am fi salvat un monument al orasului. E vorba doar de alegerea corecta la momentul oportun
tehhnica actuala ar fi permis salvarea, dar hai sa ne gandim ca erau 3 cladiri pe axa perpendiculara pe noul bulevard (palatul, turnul si biserica)…doua au scapat 🙂
După cum ziceam, pe unii ne interesează istoria și memoria. Pe alții nevoile momentului.
pai un studiu profesionist ar trebui sa contina si partea de sustenabilitate chiar si din punct de vedere al identitatii unui oras sau a unei zone 🙂
Mulţumim din inimă d-lui Popescu pentru articolul argumentat într-un mod profesionist.
Discuţia despre stiluri face parte dintr-o discuţie de nivel mai ridicat, referitoare la imaginea unui oraş şi memoria cetăţenilor săi în raport cu această imagine. Până la urmă, se poate desena orice imagine, nu există o imaginea bună sau rea, cel mai mult contează modul în care această imagine rezonează cu locuitorii săi. Bineinţeles că există o listă lungă de principii tehnico-raţionale care trebuie urmărite, însă un oraş pur funcţionalist are mai puţin lirism faţă de un oraş stratificat cum sunt Bucureştii, în care poţi lectura diversitatea istorică a ideilor privind edificării. Îmi plac mai puţin ghetto-urile istorice, şlefuite doar pentru atragerea turiştilor şi pentru întărirea unui respect de sine istoric.
Pe scurt, cum spunea cineva, undeva : Mai puţină tehnologie, mai multă metaforă.
chiar nu am vrut sa se ajunga la discutie despre stiluri si m-am ferit sa intru in detalii…nu mi-as dori sa traiesc in Brasilia, cum de altfel nici Praga nu ma atrage :)…si pentru ca cred ca e nevoie de o continuare o sa vin cu un articol despre modificari, sa-mi dau cu parerea si despre refaceri, pastrarea doar a unor fatade etc…si aici ar fi destule de zis si poate e cazul sa dau mai multe exemple din trecut si poate si din orase cu mai multe cladiri istorice 🙂
Arhitectura moderna nu prea merita numele de arhitectura. Problema mi se pare exact accentul care se pune pe originalitatea arhitectului, pe challenge-ul tehnic si pe confortul/functionalitatea interioara, in detrimentul aspectului exterior. O cladire aflata in centru sau pe o artera principala afecteaza toti locuitorii urbei, nu doar ocupantii cladirii. Eu nu sunt arhitect, dar stiu ca pot sa proiectez o cladire brutalista sau una contemporana pe calculator. Nu ar arata mai rau decat ce fac majoritatea arhitectilor. Nu e mare lucru sa desenez in tool-ul de proiectare un panou de sticla repetat de 100 de ori. Pune-ma in schimb sa iti proiectez un basorelief sau un acoperis in stil belle-epoque si nici nu as sti de unde sa incep. Corbusier e arhitect cum e Pollock pictor. Niciunul nu a produs cam nimic frumos si care sa necesite talent. O cladire in stil neoromanesc plasata intr-un centru istoric inconjurata de alte cladiri in stil neoromanesc nu e kitsch. O cladire moderna plasata in acelasi loc e kitsch. Existenta salii palatului si faptul ca in jurul palatului regal e plin de blocuri e kitsch. O cladire cu adevarat frumoasa e apreciata de oricine, indiferent de nivelul de educatie. In opinia mea, a spune ca lipsa de educatie ii face pe oameni reticenti la arhitectura moderna e ca si cum ai spune: „daca prostii astia ar fi facut o scoala de arhitectura ca si mine, ar fi inteles ca imparatul de fapt nu e gol”. Cred ca daca opiniile exprimate in articol ar fi bine fundamentate, atunci Chicago ar avea mult mai multi turisti decat Parisul. Realitatea e fix pe dos.
Iar Prostia este parte din involuţie. Numai simplul fapt că se ilustrează acest articol cu imaginea actualului palat Victoria construit imediat lîngă palatul Sturdza, care se dorea a fi demolat probabil pentru ca familia Sturdza avusese pretenţii la tronul României, iar acel sinistru personaj din istoria României care a fost Carol al II-lea era megaloman, arată incapacitatea funciară a autorului articolului de a înţelege arhitectura ca pe o artă. Domnul Popescu reprezintă perfect „omul recent”, cu o spoială de cultură, care întotdeauna este adeptul celor mai noi teorii, a citit ultima carte, foloseşte ultimele tehnologii. Pentru că , nu-i aşa, dă bine şi impresionează sufletele candide (candide la propriu şi la figurat) să vii cu viitorul “luminos” ce se opune trecutului, inevitabil „depăşit”, cu străinătatea, glorioasă purtătoare a adevărurilor eterne,… sau cele mai noi?, că nu mai ştiu ( evident „străinătatea” care ne convine, cealaltă o băgăm sub preş), cu etc, etc.. ca să îţi justifici incapacitatea funciară de înţelege cu adevărat concepte precum frumosul sau armonia sau echilibrul. Ca să nu baţi câmpii. Se pare că îţi trebuie mai mult decât absolvirea facultăţii de arhitectură ca să realizezi că acest simplu fapt că e suficient să construieşti ÎN ALTĂ PARTE, ca să rămâi şi cu trecutul şi cu prezentul şi să îţi construieşti şi oraşul viselor tale. Te duci în MAHALALE şi dărâmi, atât e de simplu!! Dar nu, prostul până nu-i fudul , nu e prost destul. El trebuie să dărâme tot ce au realizat mai frumos generaţiile anterioare, ca să se simtă atotputernic, Dumnezeu, să îşi hrănească ego-ul bolnav. E greu să fii modest, să începi prin a învăţa de la maeştri, e foarte să te dedici studiului, lecturii, să îţi formezi nu numai simţul frumosului ci şi pe cel al măsurii, modestia şi bunul simţ, până la urmă.
Pentru cei care au încă mai ştiu cine a fost marele scriitor Andre Malraux, ministru al Culturii în Franţa după al doilea Război Mondial, cel care a salvat unul din cele mai vechi şi mai celebre cartiere ale Parisului, cartierul Marais, prin Legea Malraux : “Les nations ne sont plus seulement sensibles aux chefs-d’œuvre, elles le sont devenues à la seule présence de leur passé. Ici est le point décisif : elles ont découvert que l’âme de ce passé n’est pas faite que de chefs-d’œuvre, qu’en architecture un chef-d’œuvre isolé risque d’être un chef-d’œuvre mort ; que si le palais de Versailles, la cathédrale de Chartres appartiennent aux plus nobles songes des hommes, ce palais et cette cathédrale entourés de gratte-ciel n’appartiendraient qu’à l’archéologie ; que si nous laissions détruire ces vieux quais de la Seine semblables à des lithographies romantiques, il semblerait que nous chassions de Paris le génie de Daumier et l’ombre de Baudelaire. » (André Malraux à l’Assemblée Nationale, le23 juillet 1962)
Urmăriţi şi veţi înţelege :
https://www.youtube.com/watch?v=-EIipcxJilM
https://www.youtube.com/watch?v=4HvL3uK7A0Y
Şi, apropo, la Paris chiar există un cartier ultramodern, se numeşte La Defense. E ÎN ALTĂ PARTE, nu în Place de la Concorde.
Cel ce-şi respectă înaintaşii , se respectă pe sine. Celălalt…