Începuse să-i placă din ce în ce mai des ce vedea când se oglindea într-o suprafață. Nu avea neapărat nevoie de o oglindă perfectă și, mai degrabă, chiar prefera să fie un geam transparent pe care lumina îl transforma. Putea să se vadă destul de bine și, în același timp să pătrundă și în interior.
Un geam îl făcea să vrea să ghicească în același timp și ce se întâmpla în spatele suprafeței transparente, să reușească să identifice cît mai multe detalii din propria imagine și să descopere și un fundal propriu care se pierdea în ceață. Puse toate la un loc erau din ce în ce mai bine. Îi plăcea ce vede acolo. Îi plăcea din ce în ce mai des.
Poate cel mai mult îi plăcea că fundalul și propria reflexie deveneau un întreg coerent. Începuse încet-încet să înțeleagă orașul, să-l accepte, să-l iubească și să și-l dorească. Fundalul făcea parte din el, era o parte importantă care începuse să-l definească. Sigur, liniile nu erau sigure, clare. Totul se întrepătrundea în această reflexie. Dar tocmai asta era ce îi plăcea.
Puține lucruri erau definite clar. Unele abia putea fi ghicite, dar e nevoie și de asta. E nevoie și de nesiguranță… Îi plăcea din ce în ce mai des ce se vede… îi plăcea din ce în ce mai des ce era…
Fotografia este a Laurei. Textele din această categorie pot avea legătură cu fotografia, dar nu e obligatoriu. Orice asemănare cu persoane, situaţii sau clădiri din realitate, este pur întâmplătoare.
